“Oamenii sunt precum vitraliile: scânteietori și strălucitori atâta timp cât soarele îi luminează din afară, iar după lăsarea întunericului, le poți admira frumusețea doar dacă au o lumină aparte, în ei înșiși.”

Elisabeth Kubler-Ross

De ce cu unii oameni ne înțelegem bine din prima clipă iar pe alții pur și simplu nu-i putem înghiți? De ce cu unii lucrăm excelent iar cu alții avem parte doar de frustrări și nervi întinși la maxim?

Brian Tracy a spus un lucru care mi-a rămas în minte: „Sănătatea psihologică a unui om este dată de numărul de oameni cu care se poate înțelege”. Asta m-a făcut să mă gândesc la ușurința sau, dimpotrivă, dificultatea cu care ne facem noi prieteni, cunoștințe, colegi. Acea chimie care, pur și simplu, există sau nu între ființele umane este absolut fascinantă și încă enigmatică.

Sunt oameni pe care îi simpatizezi de la prima întâlnire. De ce oare? Pentru că regăsești la ei ceea ce îți place și la tine? Pentru că ei au acele calități, acele talente pe care ți-ai fi dorit să le ai și tu dar, din păcate, natura nu te-a înzestrat cu ele? Pentru că simți că te completează și te fac să fii mult, mult mai bun? Sunt unii oameni pe care ai impresia că-i cunoști de-o viață sau că i-ai mai întâlnit cândva, dar îți este absolut imposibil să-ți aduci aminte unde și cum. Te întrebi contrariat: „Unde l-am mai văzut pe omul ăsta? Îmi pare atât de cunoscut, dar nu știu de unde să-l iau.” E o senzație puternică de deja-vu, pe care nu poți, sub nici o formă, să ți-o explici.

La fel, sunt oameni față de care simți o puternică antipatie de cum îți ies în cale. Este o senzație instantanee de respingere, de aversiune. E ca și cum mintea ta ar asocia acea persoană cu o întâmplare neplăcută sau cu cineva care ți-a făcut rău la un moment dat. În acel om vezi exact defectele pe care nu le poți suporta la tine, proiectezi asupra lui tot ceea ce detești. Este un vinovat fără vină și fără drept de apel.
Dar … se poate întâmpla să te înșeli amarnic. Cineva pe care îl placi la prima vedere se poate dovedi exact contrariul a ceea ce te așteptai iar altcineva care ți-a displăcut la început se poate dovedi un om de toată încrederea.
Aici nu mai este vorba de a judeca sau nu. O facem oricum, conștient sau instinctiv. Este însă ceva mult mai subtil. Subconștientul nostru, depozitarul tuturor amintirilor și experiențelor, încearcă să asocieze ceea ce vedem, auzim, simțim cu ceea ce am văzut, auzit, simțit cândva și să dea un nume, o trăsătură, o senzație familiară noilor chipuri. Mult prea adesea asemănările nu sunt în favoarea lor. Și asta doar datorită unei simple și oarecum logice compilații a informațiilor din baza de date a psihicului nostru. Fiecare dintre noi este suma experiențelor trăite, a poveștilor de viață în care am jucat rolul principal sau am fost banali figuranți. Pe ele ne bazăm atunci când întâlnim oameni noi sau trăim evenimente inedite. Vorba aceea: „Asta avem, cu asta defilăm.” Sau, așa cum spunea Bogdan Petriceicu Hașdeu: „Trecutul este ușa viitorului”.

E bine să îți asculți atât mintea, cât și inima. Să aștepți un timp și să încerci să-i cunoști pe cei pe care viață ți-i scoate în cale. S-ar putea să ai o surpriză plăcută sau, dimpotrivă, una neplăcută. Sau s-ar putea ca prima impresie să fie cea corectă. Doar să ai puțină răbdare și să nu te arunci cu capul înainte în judecăți pripite. Mie mi s-a întâmplat acest lucru cu cea mai bună prietenă a mea. La prima noastră întâlnire, m-am gândit că este o persoană rece și distantă și că nu mă voi putea înțelege niciodată cu ea. Ei bine, s-a dovedit a fi un om extraordinar, cu un caracter puternic, o voință de fier, o perseverență și o adaptabilitate de invidiat. Am învățat o mulțime de lucruri de la ea și continuă să-mi fie aproape, chiar dacă acum ne desparte un ocean.
La celălalt capăt al curcubeului, ca să spun așa, se află câteva persoane pe care recunosc cu sinceritate că nu le pot suferi, deși nu mi-au făcut absolut nimic. Chiar și după ani buni. Cine știe, poate că într-o viață anterioară am fost dușmani de moarte și am târât după noi resentimentele în această nouă existență. Am încercat să-mi dau seama de ce nu-i pot înțelege pe acești oameni, de ce simt neplăcere atunci când îi întâlnesc. Încă nu am reușit. Încă sap după un răspuns. Singura soluție cred că rămâne tot călătoria în timp. Ar fi grozav!

A te înțelege bine cu ceilalți nu cere prea mult efort sau cine știe ce calități magistrale. Tot ceea ce trebuie e să vrei. Să ai răbdare, să fi politicos, să asculți cu atenție, să nu te lași pradă nervilor, să încerci să fii cât mai obiectiv cu putință, să privești omul în ochi. Într-un cuvânt … mă rog, patru cuvinte … să te porți frumos. Zâmbește mai mult, fii calm și i-ai pe oameni așa cum sunt. Acceptă-i cu bune și cu rele. Fii tu însuți și oamenii de care ai nevoie vor apare în viața ta.
Poartă-te cu ceilalți așa cum ai vrea să se poarte și ei cu tine, pentru că primești ceea ce dăruiești. Totul se întoarce la tine precum un bumerang. În spiritualitatea indiană există o lege care spune: „Persoanele pe care le întâlnești sunt persoanele potrivite”. Nimeni nu-ți iese în cale dintr-o simplă coincidență. De la fiecare om care-și intersectează destinul cu al tău ai ceva important de învățat. Fie că-ți place, fie că nu. Secretul este să-ți dai seama ce anume au ei, în tolbă, pentru tine. Iar asta … este altă poveste.

„Dacă nu-ți place ceea ce primești, schimbă ceea ce oferi.”
Carlos Castaneda