Salutare tuturor și bine ați venit pe site-ul vocatiesicariera.ro, un loc unde sper din tot sufletul să găsiți inspirația și curajul de a face primul pas în călătoria spre a deveni cine vă doriți cu adevărat să fiți.

Eu sunt Monica-Isabela Chiper, consultant în carieră și life coach.
Dar nu sunt doar atât.
Sunt o visătoare incurabilă, optimistă fără leac, observator naiv al spectacolului vieții.
Sunt îndrăgostită iremediabil de foșnetul și de mirosul inconfundabil al paginilor tipărite.
Sunt o jalnică dansatoare dar iubesc ritmul și melodia.
Sunt o adeptă a veseliei, bunei dispoziții și umorului dezlănțuit dar afon complet la capitolul bancuri, glume, poante, picanterii.
Iubesc munții, pădurile, aerul curat și liniștea.
Sunt un om calm, răbdător și înțelegător.

Cu capul în nori și cu nasul în cărți

De când mă știu, am iubit cărțile. Pun pariu că v-ați fi așteptat să spun că am iubit oamenii. Îmi pare rău, l-ați fi pierdut (dar nu vă grăbiți, o să-l câștigați un pic mai încolo). Am fost, și încă sunt, un rozător de bibliotecă pasionat. Cineva spunea odată că trăiești atâtea vieți câte cărți citești. Așa este. Doar că sunt foarte scurte (cam 2-3 zile de la prima la ultima pagină!?) și sunt viețile altora, nu a ta. Dar, copil fiind (nu, nu cutreieram păduri ca Eminescu) visam la tot felul de aventuri și la un viitor misterios, plin de neprevăzut și de chestii mereu noi și ingenioase. Vă aduceți aminte acea întrebare caraghioasă cu care adulții ne tot sâcâiau când eram mici: „Ce vrei, scumpete, să te faci când vei fi mare?” Musafir???? Mi-ar fi plăcut să răspund așa, dar copilul genial care a venit cu răspunsul ăsta nu se născuse încă, așa că nu am avut pe cine să citez. Mă lăudam însă cu o imaginație sănătoasă și chiar aveam ceva idei interesante despre ce o să fac când voi crește. Abia acum îmi dau seama de ce mă priveau cei mari cu compătimire și îmi spuneau: „Bine, mamă. O să vezi tu mai târziu!”

Mai întâi și mai întâi, din cauza lui Isaac Asimov, Arthur C.Clark și Jules Verne, mi-am dorit să fiu astronaut, să colind prin univers precum Gardienii Galaxiei. Citeam cărți despre stele și planete, nebuloase și galaxii, comete și găuri negre și mă visam la bordul unei nave spațiale mai ceva ca Enterprise, trecând de la o planetă la alta ca de la București la Londra și apoi la New York. Descopeream civilizații noi și îmi făceam prieteni prin toate galaxiile întâlnite în cale. Iar viteza luminii și teleportarea erau la ordinea zilei.

Când am înțeles, într-un final, că șansele de a părăsi Pământul într-o navă spațială sunt egale cu numărul stelelor din Calea Lactee cu minus în față, mi-am reconsiderat opțiunile și m-am întors spre trecut. Adică, mi-am dorit să devin Indiana Jones, cel mai tare arheolog din lume. Să descopăr comori ascunse acum multe mii de ani, să dezleg mistere străvechi și să cutreier prin castele precum cel al Fetei în Alb din Cireșarii. Fără pălărie și bici, totuși. Nu de alta, dar șansele de a-mi scoate un ochi erau egale tot cu numărul stelelor din Calea Lactee, dar cu plus de astă dată. Am iubit istoria și încă o iubesc. Nu cu aceeași ardoare ca în copilărie, dar încă îmi plac la nebunie cărțile lui Dan Brown, Clive Cussler și Steve Barry. De ce vă uitați așa mirați? Și ele au legătură cu istoria, nu?

A treia mea opțiune de carieră a fost cea de chirurg de mâna întâi. Nici mai mult, nici mai puțin. În sfârșit o profesie mai cu picioarele pe pământ. Dacă „Doctor House” ar fi rulat în perioada copilăriei mele, astăzi sigur eram chirurg. Cred … Chirurg legist, în cel mai bun caz, dovada fiind sacul cu păpuși dezmembrate adăpostit mult timp într-un colț al balconului. N-am reușit să le mai reasamblez, ceea ce nu era tocmai un semn bun pentru viitoarea mea carieră de medic.

Când mă uit acum în urmă la călătoria mea în căutarea profesiei perfecte, mi se pare că seamănă din ce în ce mai mult cu Colinda de Crăciun a lui Charles Dickens. Mă simt oarecum ca Ebenezer Scrooge, doar că eu am întâlnit fantomele carierei trecute, prezente și viitoare într-o dezordine numai de ele înțeleasă. Mai întâi viitorul (Star Trek), apoi trecutul (Indiana Jones) și abia la final prezentul.

Compromisul cu Universul

Știți vorba aia „Omul își face planuri iar Dumnezeu râde cu lacrimi de planurile lui”? Exact asta s-a întâmplat cu planurile mele de carieră. Cred că Dumnezeu nu s-a mai distrat atât de bine de câteva milioane de ani. Când a fost vorba să dau examenul de admitere la liceu, nu aveam nici cea mai vagă idee încotro să o iau. Tot ce știam era că nu aveam ce căuta la mate-fizică. Științele exacte au avut dintotdeauna un efect „somniferic” asupra mea. Și nici până în ziua de astăzi nu am înțeles ce e acela un „vector” și care e rostul lui pe lumea asta. Iar formula naftalinei a fost sanscrită curată. Dar să nu divagăm … Nu se punea la socoteală nici liceul Pedagogic, având în vedere lipsa mea totală de talent la desen și dorința de a mă ascunde ori de câte ori avea cineva chef să mă audă cântând (desenul și muzica erau probe eliminatorii).

Pentru că pasiunea vieții mele de copil era istoria, alegerea firească pentru mine era unicul liceu care avea ca profil filologie-istorie. La care nu am mai ajuns, pentru că, se pare, Universul avea alte planuri. Și, printr-o potrivire mai mult sau mai puțin logică de circumstanțe, am sfârșit prin a urma și absolvi un liceu economic, cu calificarea practică de vânzător.

A urmat apoi alegerea facultății. O altă decizie „inspirată”. De alții, nu de mine. Fiind vorba de un liceu economic, faza următoare era inevitabil ASE-ul sau Drept-ul. Unii profesori chiar aveau grijă să ne „avertizeze” că cei de la liceele economice intră doar la ASE și Drept. Doamne ferește să îndrăznești să dai la altă facultate decât la cele din meniul oficial. Și astfel, am renunțat din nou la Istorie și m-am dus la ASE, la Facultatea de Management (măcar m-am ținut tare pe poziții și am refuzat categoric să mă duc la Contabilitate). Pe care am absolvit-o cu brio cinci ani mai târziu. Asta nu pentru că a-și fi repetat vreun an. S-a întâmplat să treacă Revoluția prin zonă și să se schimbe din mers tot sistemul. Dar … asta este altă poveste.

Așa că, Indiana Jones a devenit un vajnic economist specializat în resurse umane, pălăria s-a transformat într-o pereche de ochelari pentru miopie, castelul Fetei în Alb a luat forma unui birou cu patru pereți și aer condiționat iar biciul s-a preschimbat miraculos într-un  pix de unică folosință.

Rezistând eroic pe baricade

O altă vorbă înțeleaptă spune: „Râzi tu, râzi, Harap Alb, da nu prea e râsul tău”. De acum, lucrurile devin serioase (stați liniștiți, n-o să dureze mult).

Am amintit mai sus de decizii „inspirate” de alții. A nu se înțelege că mi-a pus cineva  pistolul la tâmplă și m-a obligat să fac alegerile pe care le-am făcut. Nici pe departe. Toate deciziile pe care le-am luat în privința carierei au fost ale mele, asumate și recunoscute. Pur și simplu, am folosit datele pe care le-am avut la îndemână și combinația de circumstanțe din momentul respectiv. I-am ascultat pe ceilalți, dar decizia finală a fost doar a mea.

Am lucrat mulți ani în resurse umane. Am făcut de toate, de la recrutare la salarizare, trecând prin organizare, bugete, negocieri de contracte colective și multe altele. Cel mai mult îmi plăcea să vorbesc cu oamenii, să le ascult poveștile și experiențele de viață. Și cel mai puțin îmi plăceau cifrele. Mai țineți minte ce am zis mai devreme despre matematică? Cu timpul, s-a instalat rutina și „binecuvântata” obișnuință. S-au ridicat ziduri strașnice în jurul zonei de confort, ca să o protejeze de orice tentații din lumea exterioară, de orice tentative de întoarcere la visele copilăriei. Indiana Jones, Star Trek, Doctor House au rămas din ce în ce mai în urmă, până când s-au pierdut în ceață. Timpul pentru vise trecuse, deciziile fuseseră luate, drumul iremediabil ales. Siguranța înainte de toate! Doamne ferește să-mi asum vreun risc!

În căutarea sensului vieții

Pe măsură ce anii și experiențele se adunau, mi-am dat seama că îmi plac oamenii și că tot ce-mi doresc este să-i ajut să descopere ce le place să facă și cine își doresc cu adevărat să fie, să nu mai treacă și ei prin neliniștea, tristețea și frământările prin care am trecut eu.

Pentru că știu ce înseamnă să urmezi un drum care nu este al tău, să faci ceea ce nu-ți place, să te trezești în fiecare dimineață întrebându-te cine ești și cum de ai ajuns aici, să nu fi mândru de munca ta, să simți că ceea ce faci nu te definește, să simți că nu ești în locul potrivit. Să simți frustrarea și durerea că nu mai știi încotro să o iei, că viața ta nu are nici un rost iar la întrebarea „Ce-ți place să faci?” să răspunzi cu o ridicare din umeri pentru că nu mai găsești nici un răspuns, nici o idee, nici o soluție. Ai ajuns într-un moment din viața ta când nu-ți mai place nimic și nu-ți mai pasă de nimic.

Cu 14 ani în urmă am pornit pe un nou drum. În 2008 am absolvit Facultatea de Psihologie și am obținut și certificarea ca NLP Practitioner. Trei ani mai târziu, în 2011 am absolvit cursul de NLP Master. În 2014 m-am certificat ca și Life Coach Practitioner la Noble Manhattan Coaching iar în 2015 am devenit Consultant în carieră. În primăvara lui 2018 am adăugat un nou instrument trusei profesionale: Punctum și The Coaching Game de la Points of View. Și pe tot acest parcurs, am cunoscut oameni minunați, curajoși și pasionați, care-și urmau cu încăpățânare visele și de la care am învățat enorm. Și continui să învăț, pentru că lumea în jurul nostru se schimbă, evoluează într-un ritm rapid și de neoprit și e musai să-i urmăm cursul.

De ce am ținut să vă povestesc toată această istorie? Ca să vedeți cât de important este să faceți ceea ce vă place, să alegeți voi drumul pe care să-l urmați, să nu lăsați pe nimeni să vă influențeze și să vă abată de la ceea ce doriți din tot sufletul să faceți.

Îmi place să fac haz de necaz. Îmi place să râd de mine însămi. Râsul mi-a dat întotdeauna puterea de a trece peste obstacole și de a merge mai departe. M-a ajutat să mă cunosc mai bine, să-mi înțeleg mai ales defectele și slăbiciunile și să înțeleg că e OK să mai și eșuezi din când în când, că doar așa poți învăța niște lecții prețioase. Și să nu te iei chiar atât de mult în serios. Să îți asumi răspunderea pentru deciziile luate și să ai curajul de a lua altele noi, care să te facă fericit și să te împlinească profesional. Să fi mândru de cine ești și de ceea ce faci.

În timp ce mă gândeam cum să încropesc această prezentare, mi-au căzut ochii pe un comentariu de pe Facebook. Nici că s-a nimerit mai bine. Spunea așa: „Dacă îți place să schiezi, fă-te instructor de schi. Nu te face contabil, ca să stai pe urmă toată ziua și să te vaiți că nu-ți place ce faci.”

De ce să ai regrete, când poți avea bucurie? De ce să te chinui să ajungi la finalul zilei și să supraviețuiești până la următorul week-end, când poți să fii entuziasmat de ceea ce urmează să faci în acea zi, pentru că faci ceea ce iubești? De ce să te simți inutil și fără rost, când poți să-ți urmezi visul și să oferi ceva minunat lumii întregi?

Ai nevoie doar de un strop de curaj și de un „șut în fund”. Crede în tine și crede în visul tău. Adu-ți minte de copilul care își dorea să fie pompier, astronaut, pilot de formula 1, chiar musafir, de ce nu, și redevin-o acel copil. Îndepărtează orice scuze de adult și dă frâu liber imaginației. Visul tău este încă acolo și așteaptă să fie împlinit.

Fă ceea ce-ți place! Fii cine îți dorești să fii! Nu te mulțumi cu mai puțin de atât!